ARHEOLOGIE

Cercetarea arheologică în zona arădeană (1868-2015)

Începuturile preocupărilor legate de vestigiile antice sunt greu de fixat în timp. Faptul că, în zidăria mănăstirilor, ridicate în secolele XII-XIII pe valea Mureşului, au fost refolosite materiale de construcţie romane, indică o raportare foarte pragmatică la vestigiile antichităţii clasice care, deşi în ruină, mai erau în picioare. Situaţia implică un paradox: pe de o parte mănăstirile au fost păstratoarele moştenirii spirituale a antichităţii clasice, pe de alta au desconsiderat vestigiile materiale ale acesteia. Există dovezi că, încă din secolele X-XI, căutătorii de comori scotoceau siturile romane pentru a da de obiecte de valoare, care ulterior erau vândute unor aşezăminte monahale. Cele mai vechi „săpături arheologice”, despre care avem date sigure, se datorează unor pâncotani, curioşi şi întreprinzători, care au scormonit, pe la 1847, ruinele de pe Dealul Cetăţii Pâncotei, cunoscut şi ca denumirea de „Cetatea turcească” sau „La mănăstire”.
Abia peste 20 de ani, în anul 1868, aveau loc primele cercetări de teren realizate de un cunoscător al antichităţii romane, clericul şi profesorul Fl. Rómer, delegat de Muzeul Naţional de Antichităţi din Budapesta pentru a depista vestigiile arheologice din zona Mureşului inferior.
Privită în ansamblu evoluţia cercetării arheologice a zonei arădene a parcurs mai multe etape importante. Prima cea a începuturilor, este marcată de activitatea lui L.Dömötor, care şi-a propus strângerea materialului necesar organizării unei expoziţii arheologice, scop care a fost atins în anul 1903, Dömötor fiind socotit fondatorul ei. În schimb, din perspectiva metodei de lucru, el rămâne un precursor al cercetării ştiinţifice de teren. Următoarea etapă, cea a săpăturilor arheologice propriu-zise, a fost inaugurată de M. Roska, prin campania din 1910 de la Pecica. În următoarea jumătate de secol toate săpăturile din zonă au fost conduse de specialişti din centrele univeristare de la Cluj (M.Roska, M. Rusu, I.H.Crişan) şi Bucureşti (D. Popescu).
A treia etapă înseamnă intrarea în scenă a arheologilor arădeni. Primul a fost Egon Dörner, secondat de Nicolae Kiss. Dörner a pus bazele secţiei de istorie veche a muzeului arădean, reorganizând atât depozitul, cât şi expoziţia permanentă. Cercetările sale de teren care au implicat mai mulţi colaboratori fideli, au permis trecerea pe harta arheologică a judeţului a unui număr mare de situri noi.
Perioada săpăturilor sistematice realizate de specialiştii muzeului a început abia în deceniul opt al secolului al XX şi se datorează activităţii lui Mircea Zdroba şi Mircea Barbu, cărora li s-au alăturat George Pascu Hurezan (din 1981) şi dr.Peter Hügel (din 1990).
Noua generaţie de specialişti ai muzeului, dr. Florin Mărginean (din 2004) şi dr. Victor Sava (din 2007), redefinesc resorturile cercetării arheologice arădene, concomitent cu săpăturile preventive, condiţionate de marile lucrări de infrastructură rutieră şi energetică, care au dus la descoperirea de zeci de situri noi în ultimii ani.

Colecția de arheologie

Colecția de arheologie cuprinde 30 000 de piese și ilustrează evoluția zonei arădene, în contextul istoriei României, de la primele urme ale prezenței umane. Majoritatea provin din cercetările arheologice efectuate de specialiștii și colaboratorii instituției pe parcursul ultimului secol.
Unelte cioplite din silex si opal, descoperite pe valea superioară a Crișului Alb (Iosășel-Gurahonț) și pe terasele dealurilor care mărginesc cursul inferior al Mureșului (Conop, Zăbrani, Cladova) reprezintă cele mai vechi urme ale prezenței umane în zona noastră. Ele datează de acum aproximativ 100.000 de ani.
Mult mai numeroase sunt descoperirile din epoca neolitică (mileniile V – IV î.d.Hr.). Ele provin de pe întreg teritoriul județului de astăzi și ilustrează atât progresele tehnice, cât și creșterea demografică înregistrate în zona noastră: unelte din piatră șlefuită, os, corn precum și vase din lut ars, descoperite la Pecica, Sânpetru German si Sântana. Remarcabil este un fragment de vas, ornamentat cu o figurină feminină – “Venus de la Sânpetru German” (a doua jumătate a mileniului IV î.d.Hr.).
Cel mai important sit de epoca bronzului (mileniile III – II î.d.Hr.) din vestul României, Pecica-“Sântul Mare”, este reprezentat printr-o diversitate de piese: vase din lut, unelte și arme din piatră, os, corn și bronz (inclusiv forme de turnare), obiecte de podoabă, accesorii vestimentare și jucării. De asemenea, din colecție fac parte și piesele recuperate din depozitul de bronzuri descoperit cu ocazia excavării fundației pentru hotelul “Astoria” din Arad, precum și cele din situl de la Vârșand (între acestea, și vestitul car miniatural din lut). Toate acestea ilustrează înaltul nivel de civilizație la care au ajuns primele generații de indo-europeni așezați în zona Mureșului inferior. Câteva piese de excepție încearcă să sugereze o imagine asupra societății primei vârste a fierului (Hallstatt) (prima jumătate a mileniului I î.d.Hr.) din Câmpia Aradului: o cunună de laur, provenind dintr-un mormânt, descoperit acum peste 100 de ani, în preajma așezării fortificate de la Sântana (cea mai mare din sud-estul Europei, acoperind o suprafață de 78 ha), o spadă de fier precum și o urnă funerară, descoperită pe teritoriul municipiului Arad. La acestea se adaugă piese comune de inventar gospodăresc: vase, râșnițe, unelte etc.
Perioada celei de-a doua jumătăți a mileniului I î.d.Hr. (a doua vârstă a fierului – Latène) grupează cele mai relevante descoperiri aparținătoare civilizațiilor dacică și celtică: ceramică, unelte, arme și accesorii vestimentare provenind din necropola celtică din Aradul Nou (mijlocul secolului IV î.d.Hr.), inclusiv inventarul unui mormânt de druid, precum și diverse piese din așezările și fortificațiile dacice de pe valea Mureșului inferior și a Crișului Alb (Varadia de Mureș, Săvârșin, Pecica, Berindia, Clit). Rețin atenția în mod deosebit monedele de argint (imitații după tetradrahme macedoniene) din tezaurul descoperit la Silindia (627 de piese, însumând peste 11 kg). Cele mai semnificative piese, prelevate în timpul cercetărilor arheologice de la Pecica-“Sântul Mare” (sit cunoscut deja pentru descoperirile de epoca bronzului), presupusă Ziridava, pomenită de Ptolemeu, ilustrează nivelul civilizației materiale atinse de societatea dacică din zona Mureșului inferior în preajma cuceririi romane.
Perioada provinciei romane Dacia (106 – 271) este ilustrată de numeroase piese originale, provenind de la Apulum (Alba Iulia), Micia, Aradul Nou, Lipova, Olari, Aquincum (Budapesta) etc. Zona arădeană nu a fost parte integrantă a provinciei. Aici au continuat să locuiască, sub atenta supraveghere romană, comunitați de daci și sarmați.
În epoca marilor migrații (sec. III – X), teritoriul dintre Tisa, Crișul Alb si Mureș a fost dominat succesiv de către sarmați, goți, huni, gepizi, avari și slavi. Dintre vestigiile aparținătoare acestor neamuri (ceramică, arme, accesorii vestimentare, podoabe) atrage atenția replica unui cuptor de ars ceramică din așezarea de meșteri olari de la Ceala. Aceasta a funcționat în perioada secolelor III – V, producând veselă pentru toate comunitățile așezate în Câmpia Aradului (sarmați, daci, germanici).
O ampla frescă prezintă situația geo-politică a spațiului intracarpatic. Materialul archeologic, de la cumpăna veacurilor X – XI, ilustrează primele incursiuni militare maghiare (inventarul mormintelor de cavaleri unguri de la Siclău) și rezistența formațiunilor politico-militare românești (descoperirile din cetatea de pământ de la Arad-Vladimirescu).