PINACOTECA

Deschisă odată cu inaugurarea Palatului Cultural, la 26 octombrie 1913, pinacoteca a însemnat o expoziție de artă preponderent maghiară, cele mai reprezentative lucrări provenind din custodia oferită de Muzeul de Arte Frumoase din Budapesta. Pentru 20 martie 1927, memoria spațiului destinat galeriei reține primul insert, cu caracter permanent, de artă românească. Pictura italiană, flamandă, franceză, austriacă, maghiară, românească, piese de mobilier sau tapiserie, sculpturi, intrate în colecție după 1949, au făcut posibilă nu numai aranjarea expozițiilor pe principii diacronice, în funcție de alternanța stilurilor, dar și perceperea fenomenului artistic din perspectivă sincronică.
Galeria de artă a funcționat în același amplasament – la etajul II, în aripa laterală stângă –, divizat într-un număr variabil de săli în funcție de organizările tematice. În primăvara anului 1977, aceasta a fost demontată, arta fiind înlocuită cu noul concept dezvoltat de istoria contemporană: ”Construirea societății socialiste multilateral dezvoltată”.

Pictura cu apartenență la spațiul central-european, încadrată cronologic secolului XIX, revine, în luna mai 2022, după o discontinuitate de aproape jumătate de veac, în sălile cu luminator din Palatul Cultural. Definitorie pentru lucrările selectate din colecția de artă europeană, constituită în mai bine de o sută de ani, este influența importantelor centre artistice (Berlin, Dresda, Düsseldorf, München, Viena, Budapesta, Paris), percepută prin estetica curentelor care s-au succedat sau au coexistat: romantism, academism, realism.
Portretul – subiectul pictural cel mai frecvent întâlnit în secolul XIX – este redat în manieră Biedermeier, clasică, realistă. Pictori călători, precum a fost Joseph August Schoefft sau Orlai Petrich Soma, alții, portretiști prin excelență, cum este cazul lui Giergl Alajos și Barabás Miklós, au realizat picturi la comandă, majoritatea după gravuri sau fotografii, pentru panoplia de familie a nobilimii și burgheziei germane, austriece, maghiare. Un portret de aparat, realizat de Than Mór, îl înfățișează pe primarul și prefectul Atzél Péter, a cărui calitate de edil implicat în progresul urbanistic al Aradului, din a doua jumătate a secolului XIX, este subliniată printr-un detaliu iconografic din prim-planul compoziției (schița teatrului). Szamossy Elek – artistul extrem de activ în zona Banatului, în Arad sau Oradea, unde a onorat comenzi pentru pictură de altar și portrete – se evidențiază printr-un personaj feminin idealizat, pictat conform canonului academic. Creația lui Lotz Károly este reprezentată printr-o variantă, din cele multe, a portretului Corneliei (fiică adoptivă și muză). Picturi elaborate, uneori convenționale, pentru privitorul de astăzi ele reprezintă un stil artistic, unde relevantă este măestria pictorului, în timp ce încărcătura sentimentală a tabloului se estompează.
Peisajul este suprapus de adjectivul pitoresc, fie că este vorba de convențiile picturii romantice sau de imagini re/compuse în atelier, pe baza schițelor din natură, într-o viziune apropiată sau identică cu realitatea. Pictori și profesori la școlile superioare de artă sau doar artiști care și-au perfecționat, la un moment dat, deprinderile native în mediul academic, semnează pânze a căror subiect este peisajul idilic (Kelety Gustáv, Telepy Károly) sau în care natura este animată de figuri umane, acestea fiind secvențe reținute din călătoriile în sate de pescari italieni ori în zone alpine (Oswald Achenbach, Hans Thoma).
Scena de gen, asociată realismului de influență franceză sau germană (Școala de la München), este ilustrată prin opera lui Munkácsy Mihály, acompaniat de unul dintre discipolii săi, Zemplényi Tivadar. Alături de aceștia, este artistul de origine italiană Jacopo Antonio Marastoni alias Marastoni Jakab, cel care a înființat la Pesta, în 1846, prima școală privată de pictură din Ungaria și Joseph Wopfner cu o lucrare atipică, prin subiect, pentru profilul său de pictor peisagist.
Pictura istorică narează trei secvențe subsumate unui eveniment biblic care a marcat profund destinul umanității, precum și o scenă a cărui personaj central a avut un rol semnificativ în viața politică și culturală central-est europeană din a doua jumătate a secolului XV. Astfel de teme, care reifică istoria creștinătății sau glorifică pe cea a națiunilor, sunt caracteristice historicismului academic. Conceptual, lucrările Înmormântarea lui Christos (Feszty Árpád) și Matia Corvin primind însemnul puterii (Liezen-Mayer Sándor) se regăsesc în această zonă